Pisica de mare.

Vrabiile
Le putem intalni absolut oriunde traiesc oameni: din minele de carbune, pana pe terasele de la ultimele etaje ale unor zgarie-nori.


Sunt extrem de adaptabile, nu se tem de oameni, ba chiar prefera sa ramana in apropierea acestora, fara sa se aventureze departe de cladiri. De aceea, speciei comune i se spune vrabia de casa, denumirea stiintifica fiind passer domesticus. Nu au un penaj iesit din comun si nici nu sunt - ca alte pasari - zburatoare remarcabile, vrabiile petrecandu-si mult timp pe sol, pe ramuri, pe acoperisuri sau chiar pe pervazurile ferestrelor noastre... Traiesc in grupuri si sunt galagioase, dar cine poate spune ca nu-i place ciripitul optimist al vrabiutelor?

Pe vremuri, vrabia traia doar in sudul Europei, nordul Africii si in cateva zone asiatice din Orientul Mijlociu. Dar, pentru ca traiul in preajma oamenilor ii este extrem de favorabil, a reusit sa se raspan-deasca in aproape toate zonele locuite ale planetei. S-a inmultit destul de repede si in America de Nord, dupa ce a ajuns acolo in 1852, dar s-a descurcat aproape la fel de bine si in Australia, continent pe care a fost introdusa in 1862. Este vorba despre cea mai cunoscuta dintre rasele de vrabii, numita vrabia de casa, toate informatiile din acest articol referindu-se la aceasta, fara a mai preciza de fiecare data denumirea completa.

O intalnim aproape oriunde isi face si omul simtita prezenta: pe strazile localitatilor, prin gradini, in parcuri, ba chiar si in zonele industriale. Vrabia isi face cuib atat in copaci si tufisuri, dar mai ales in golurile sau crapaturile din zidurile unor cladiri sau constructii industriale. Conditia de baza in alegerea locului: sa nu fie accesibil pentru dusmanii sai naturali. Adica, in special pentru pisici! Iarna, vrabiile nu migreaza, dar se strang in stoluri mai numeroase si prefera sa ramana mai mult timp in copaci.

Ca dimensiuni, vrabia are maximum 15 centimetri lungime, iar deschiderea aripilor poate ajunge la 22 - 25 de centimetri. Greutatea unui exemplar matur variaza intre 24 si 38 de grame, in functie de varsta, zona in care traieste si de anotimp. Vrabia poate trai maximum 12 ani, dar destule dintre aceste micute zburatoare sfarsesc, mult mai devreme, sub rotile masinilor sau in ghearele pisicilor...

O vrabie depune in cuibul sau (facut din iarba uscata) intre 3 si 6 oua, pe care le cloceste aproximativ doua saptamani. Anual, o “familie” de vrabii poate creste chiar si trei generatii de pui. De altfel, micutii ciripitori se dezvolta intr-un ritm destul de accelerat, dupa mai putin de trei saptamani avand deja penajul si aptitudinile formate pentru zbor! Din pacate, primele incercari - nereusite - pun in mare primejdie viata puilor, care ajung prea repede pe sol si nu isi mai pot relua imediat zborul, spre satisfactia carnivorelor infometate.

Vrabia de casa se hraneste cu seminte de tot felul, mici insecte, firimituri si alte resturi alimentare. In zonele cu diferente climaterice importante, vrabiile isi gasesc mai greu ceva de mancare iarna, dar pana la urma se descurca: se amesteca printre pasarile de curte (cand acestea primesc graunte) sau vin la ferestrele oamenilor care le pun acolo firimituri.

Vrabia de casa are o multime de “rude”, foarte asemanatoare cu ea si raspandite pe toate continentele (inclusiv in zone cu o clima mai putin aspra din Siberia si Alaska). Cele mai cunoscute dintre acestea sunt: vrabia cantatoare (melospiza melodia), vrabia americana de copac (spizella arborea), vrabia de pietris (spizella passerina), vrabia de savana (passerculus sandwichensis) si vrabia lui Lincoln.